Într-o bună zi mă satur s-o tot aud repetând aceleaşi lucruri şi, ca să-i fac plăcere, mă mărit cu un bărbat pe care mă oblig să-l iubesc. Eu şi cu el o să găsim în cele din urmă un mod de a visa împreună la viitorul nostru, la casa de vacanţă, la copii, la viitorul copiilor noştri. În primul an vom face multă dragoste, mai puţină în al doilea, iar începând cu al treilea an oamenii se gândesc pesemne la sex o dată la două săptămâni şi-şi traduc gândul în faptă abia o dată pe lună.
Mă voi sili să accept situaţia şi mă voi întreba cu ce-am greşit — de vreme ce nu mai izbutesc să-i trezesc interesul faţă de mine, şi el îşi duce viaţa stând de vorbă cu prietenii ca şi cum ei ar fi cu adevărat lumea lui.
Când căsătoria ar mai atârna doar de un fir de păr, o să rămân gravidă. O să avem un copil, o să petrecem câtva timp mai apropiaţi unul de altul, iar apoi situaţia va redeveni cum a fost mai înainte.Atunci voi începe să mă-ngraş ca mătuşa infirmierei de azi — sau de acum câteva zile, nu prea ştiu. Şi voi începe să ţin regim, învinsă sistematic, în fiecare zi, în fiecare săptămână, de greutatea care se-ncâpăţânează să crească în pofida oricărui control. Ajunsă aici, voi lua acele droguri magice ca să nu intru în depresie — şi voi mai avea câţiva copii, în nopţi de dragoste care trec în plus şi atât de repede. Le voi spune tuturora că raţiunea vieţii mele sunt copiii, adevărul fiind însă că ei îmi pretind ca viaţa mea să fie raţiunea lor de a trăi. Oamenii ne vor socoti totdeauna un cuplu fericit şi nimeni nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunţare se află îndărătul
oricărei aparenţe de fericire. Până ce, într-o zi, când soţul meu îşi va lua prima amantă, eu voi face scandal ca mătuşa infirmierei sau mă voi gândi iarăşi să mă sinucid. Voi fi însă bătrână şi laşă, cu doi, trei copii care au nevoie de ajutorul meu, şi trebuie să-i cresc, să-i pun pe picioarele lor — înainte de a fi capabilă să las totul baltă. Nu mă voi sinucide: voi face scandal, voi ameninţa că plec cu copiii. El, ca orice bărbat, va da înapoi, va zice că mă iubeşte şi că aşa cevanu se va mai repeta. Nu-i va trece niciodată prin cap că, şi dacă m-aş hotărâ să plec atunci, singura soluţie ar fi să mă întorc la părinţii mei acasă şi să rămân acolo tot restul vieţii, trebuind s-o ascult toată ziua pe mama cum se plânge că am pierdut un prilej unic de-a fi fericită, că el era totuşi un soţcum nu se poate mai bun, în ciuda micilor lui defecte, că copiii mei vor suferi mult din cauza despărţirii noastre.
După doi, trei ani, se va ivi altă femeie în viaţa lui. Am să aflu — fiindcă i-am văzut sau fiindcă mi-a spus cineva —, dar de astă dată mă prefac că nu ştiu. Mi-am cheltuit toată energia luptând împotriva primei amante, nu mai am resurse, e mai bine să accept viaţa aşa cum este ea în realitate şi nu cum îmi închipuiam eu că ar fi. Mama avea dreptate. El va continua să fie drăguţ cu mine, eu îmi voi continua munca la bibliotecă, cu sandviciurile mele în piaţa teatrului, cu cărţile mele pe care nu izbutesc niciodată să le termin de citit, cu programele de televiziune care vor fi la fel şi peste zece, douăzeci, cincizeci de ani. E drept că-mi voi mânca sandviciurile cu un sentiment de vinovăţie, fiindcă mă îngraş; şi nu voi mai merge în baruri, fiindcă am un soţ care mă aşteaptă acasă la noi ca să-ngrijesc doi copii.După asta, îmi rămâne să aştept ca micuţii să crească şi să-mi petrec fiecare zi gândindu-mă la sinucidere, fără a avea curajul s-o fac. Într-o bunăzi, ajung la concluzia că viaţa e aşa cum e, nu mai merge, nimic nu se va schimba. Şi o accept.
Veronika şi-a încheiat monologul interior şi şi-a făcut o promisiune; nu va ieşi din Villete în viaţă. Era preferabil să termine cu toate acum, cât mai avea curaj şi sănătate ca să moară.
