The second one.

Picioarele- i au alergat azi prin locuri nemaivăzute, iar mâinile- i s-au străduit să atingă chipul celui care păşeşte zâmbitor spre aleea aceea. Strălucirea clipei şi a zâmbetului său i-au pus piedică pentru că privirea-i era prea sus, voia stelele şi nu a văzut treptele care trebuiau urcate până la cer. Trăieşte într-un haos organizat, cu imagini ce rulează constant în mintea ei şi sentimente ce se joacă de-a v-aţi ascunselea în camera ce pompează dragoste şi căldură în tot corpu-i. Privirea-i s-a oprit în punctul acela din tavan, punct prin care era zăreşte iluzii, deziluzii, amintiri ce nu se vor schimba niciodată şi fragmente din viitorul dorit de inima ei.
Doreşte să se plimbe şi ea pe aleea aceea. 
Îi e dor. De ieri până azi, de acum până mai încolo.

Dar privirea aceea la care ea viseaza e adesea mângâiată de mâini străine, iar chipul acela e sărutat de buze uscate, arzânde şi îmbătrănite, nu de catifeaua fină ce i-ar gâdila zâmbetul şiret. Pe aleea aceea pe care a reuşit în sfârşit şi ea să ajungă, urmele de dubli paşi ce au strivit puful zăpezii par să se întâlnească fără ale ei. Ar urma calea aceea, dar dacă e cea greşită? Oftează. Mai bine mai aşteaptă. Poate primăvara va topi covorul acela nesuferit şi măcar nu va mai urmări paşii ce o dezorientează, ci se va lăsa condusă de parfumul care nu va mai îngheţa... de această dată.


Yours, 
R.