Se zice că fericirile-s trecătoare şi că realizezi că au fost abia după ce s-au spulberat. Dar oare nu e o fericire clipa în care realizezi că ai fost prieten cu fericirea?
Nici cel mai împlinit individ nu ar putea defini fericirea. Ea-i diferită şi prezintă o plajă de personalităţi şi costume. Fericirile îmbracă priviri în zâmbete inexplicabile, chipuri în lumini diafane şi au puterea de a face şi individul cu cea mai glacială personalitate să conştientizeze că este stăpânul unei inimi cu dăruire.
Fericirea-i fără cauză. Ea nu are un motiv, ea există pur şi simplu.
Dacă fericirea efemeră este cea care provine din posesivitate, din provocare forţată, din neveridicitate, fericirea concretă e cea care provine din inconştient, de nicăieri, din senin. E acea fericire care te face să zâmbeşti atunci când totul în jurul tău pare să se prăbuşească, e zâmbetul îngheţat din miez de iarnă şi tremuratul ulterior înotului nocturn.
Fiinţă raţională fiind, individul mereu va analiza lucrurile, va căuta fericirea, va greşi, va suferi şi se va resemna. Dar fericirea-i sublimă. Nu poate fi descrisă, nu poate fi înţeleasă.
Fericirea-i un mister nedesluşit ce fericeşte în tăcere.
Yours,
R.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere