Cu ochii de un portocaliu murdar şi cu zâmbetul şiret îi întoarce lumea pe dos. O face să îşi însuşească un amalgam de sentimente ce nu-i sunt proprii şi nici tipice. Ea vrea să alerge, dar de teamă că se va împiedica, merge alergând, privind rareori în urmă. Ar vrea ca paşii să o poarte spre mare, spre ocean, spre prăpastia dintre munţi, de unde să plutească spre infinit.
Dar cu toate acestea, îşi doreşte cu disperare să o urmărească, să îşi audă numele într-un strigăt răguşit de puternic şi să îşi simtă trupul blocat în faţa lui şi să nu mai poată păşi, nici înainte, nici înapoi.
De ar putea înrăma clipa aceea a stagnării, a imposibilului posibil.
Yours,
R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu