Despre fericire şi fericiri efemere.

Spontaneitate. Fericire efemeră. Cu potenţial.

Se zice că fericirile-s trecătoare şi că realizezi că au fost abia după ce s-au spulberat. Dar oare nu e o fericire clipa în care realizezi că ai fost prieten cu fericirea?
Nici cel mai împlinit individ nu ar putea defini fericirea. Ea-i diferită şi prezintă o plajă de personalităţi şi costume. Fericirile îmbracă priviri în zâmbete inexplicabile, chipuri în lumini diafane şi au puterea de a face şi individul cu cea mai glacială personalitate să conştientizeze că este stăpânul unei inimi cu dăruire.
Fericirea-i fără cauză. Ea nu are un motiv, ea există pur şi simplu.
Dacă fericirea efemeră este cea care provine din posesivitate, din provocare forţată, din neveridicitate, fericirea concretă e cea care provine din inconştient, de nicăieri, din senin. E acea fericire care te face să zâmbeşti atunci când totul în jurul tău pare să se prăbuşească, e zâmbetul îngheţat din miez de iarnă şi tremuratul ulterior înotului nocturn.
Fiinţă raţională fiind, individul mereu va analiza lucrurile, va căuta fericirea, va greşi, va suferi şi se va resemna. Dar fericirea-i sublimă. Nu poate fi descrisă, nu poate fi înţeleasă.
Fericirea-i un mister nedesluşit ce fericeşte în tăcere.

Yours,
R.

E primăvară.

Fumul ce iese din ţigara proaspăt sărutată cu ruj roşu pare că valsează-n ochii ei fără a reuşi să îi înceţoşeze privirea de data aceasta. Îi zboară gândul la plaja spaniolă, marea din nordul cel mai nordic şi la pantofii cu cel mai înalt toc. Zâmbeşte şi savurează într-un mod disperat fiecare clipă petrecută cu ea însăşi şi cu prietena ei. E o zi cu noroc astăzi. E o zi de primăvară mai concret. Îi e grozav de bine şi străluceşte ... a primăvară.
Nu o înduioşează decât literele disperate care îi cer ajutorul într-un mod subtil, dar sigur. Nu, de data aceasta nu mai striveşte sub toc vise şi speranţe, ci le dă aripi spre undeva, oriunde, în afară de acolo. Acel acolo este locul ei, doar al ei. E regină peste aleea zâmbetelor, palatul vieţii cu inimă tânără, dar şi stăpână peste grădina viselor.
Nu, nu îi e dor, deşi îi pasă.

Yours,
R.

Obsesia.

Cu ochii de un portocaliu murdar şi cu zâmbetul şiret îi întoarce lumea pe dos. O face să îşi însuşească un amalgam de sentimente ce nu-i sunt proprii şi nici tipice. Ea vrea să alerge, dar de teamă că se va împiedica, merge alergând, privind rareori în urmă. Ar vrea ca paşii să o poarte spre mare, spre ocean, spre prăpastia dintre munţi, de unde să plutească spre infinit.
Dar cu toate acestea, îşi doreşte cu disperare să o urmărească, să îşi audă numele într-un strigăt răguşit de puternic şi să îşi simtă trupul blocat în faţa lui şi să nu mai poată păşi, nici înainte, nici înapoi.
De ar putea înrăma clipa aceea a stagnării, a imposibilului posibil.

Yours,

R.